“În artă nu există o limită la care să ajungi şi să te linişteşti”

Pictorul sucevean DUMITRU RUSU a deschis la sfîrşitul săptămînii trecute, în ziua în care, aşa cum cu zîmbet prietenesc a spus cineva, “a împlinit primii săi 65 de ani”, o expoziţie cu genericul “Timp şi anotimp în Bucovina”. Cu o nedisimulată sinceritate, fără a uza de vreun compromis comestibil, maestrul DUMITRU RUSU, care a trecut de mult de vîrsta confuziilor, ne îmbie la un sănătos şi nevinovat somn în lucernă. Pentru DUMITRU RUSU, Dumnezeu are suflet de fluture, un fluture care-şi deschide aripile multicolore peste coline unduitoare, cu pante molcome, pe care se iţesc căsuţe gîrbove, cu acoperişurile aplecate lin spre ulucile gardului, cu meri înfloriţi şi lanuri luminoase de floarea soarelui, cu ogrăzi străbătute de cărărui pavate cu piatră de rîu sau cu pămîntul bătucit de pasul gospodarului şi grădini umbrite de crengile pomilor, împrejmuite cu garduri dar cu porţile primitoare larg deschise, cu bănci şchioape de lemn şi ciubere uitate printre smocuri mărunte de romaniţă. Totul este parcă învăluit într-o tăcere respectuoasă în care nucul, văzut de la fereastra casei părinteşti din Ilişeşti, sau stînile lui Şoric şi Păzicuţ şi luncile înceţoşate, străjuite de arbori şi biserici cu turle răzleţe, alcătuiesc o lume mirifică din care transpare destinul matricial al unui creator pătruns de mistica înţelepciunii, ale cărui contacte cu satul bucovinean nu sînt doar amintiri devorate de lăcomia timpului.

“În viaţă, trebuie să ai cîteodată şi noroc”

- Maestre, spuneţi-mi cînd a apărut dragostea pentru pictură şi cum s-a deschis pentru dumneavoastră drumul către cariera pe care aţi îmbrăţişat-o?

- Aş putea să-ţi spun foarte multe dar, pentru că ştiu că spaţiul din gazetă e limitat, voi zice că, încă de mic, pe toate caietele mele erau pe margine desene, iar diriginta mea, doamna Tudose, Dumnezeu s-o ierte, îmi spunea: “Măi băiete, tu ar trebui să mergi mai departe!”. Părinţii însă, ca părinţii, pentru că aveam în familie un preot voiau să ajung şi eu la fel. Voce aveam, nu era o problemă, şi am dat examen la liceul “Ştefan cel Mare” dar s-a-ntîmplat să mă îmbolnăvesc după primul an. Gîndul meu era însă să merg la desen aşa că ai mei, văzînd care-i treaba şi auzind că se face desen la Şcoala de construcţii civile şi industriale din Cîmpulung, m-au dat acolo. Într-adevăr, acolo se făcea desen, dar desen tehnic. Am urmat trei ani această şcoală medie tehnică dar, către anul patru, s-a transformat în şcoală profesională.

Am citit atunci într-un ziar că se reînfiinţează, la Iaşi, Şcoala de Arte “Octav Băncilă”, cu două clase, una cu admitere iar cealaltă cu examen prin diferenţă şi m-am hotărît să merg acolo. Bani nu aveam dar eu strîngeam timbre şi laborantul de la şcoala din Cîmpulung, care a văzut clasorul meu, m-a întrebat dacă nu vreau să le vînd. “Cine dă bani pe aşa ceva?”, l-am iscodit eu iar el mi-a spus că-mi cumpără timbrele şi mi-a oferit 800 de lei. Erau bani pe atunci, două salarii, şi am rămas cu gura căscată, ca la dentist. Probabil că a găsit ceva în clasorul meu dar eu nu ştiam prea multe, la vremea aceea, despre filatelie. Am venit acasă şi le-am spus alor mei că vreau să mă duc la Iaşi la Şcoala de Arte. “Dar n-avem bani”, mi-au spus părinţii. “Am eu!”, le-am răspuns. N-au vrut să mă creadă şi, cînd le-am arătat, după o bătaie bună, bătrînul s-a urcat cu mine în tren şi am mers împreună la Cîmpulung, să vadă de unde am atîţia bani. Acolo a discutat cu laborantul şi s-a lămurit. Mi-a zis: “Băiete, sînt banii tăi, faci ce vrei!”. Aşa că m-am dus la Iaşi, am dat diferenţa şi am intrat la Şcoala de Arte pe care am absolvit-o la 21 de ani. I-am avut acolo profesori pe Hîrtopeanu şi pe Cămăruţ, aceştia au fost maeştri mei de bază, dar am făcut cursuri şi cu Popa şi cu Condurache. Cînd am terminat liceul m-am dus să dau examen de admitere la Cluj. Dar în viaţă, trebuie să ai cîteodată şi noroc.

“Măi moldovene, ţi-a pus Dumnezeu mîna-n cap!”

- În perioada aceea se făcea, ca să poţi intra în institut, o lună de pregătire gratuită. Numai pregătirea era gratuită pentru că plăteai căminul şi cantina. Neştiind de treaba aceasta am ajuns în ultima zi de pregătire şi, după ce m-am înscris la secretariat, unde am lăsat bagajul, un asistent m-a dus în pavilionul de lucru. Mi s-a dat o planşetă, o coală de hîrtie şi am trecut la treabă. Spuneam că norocul joacă un rol în viaţa fiecăruia şi, în ultima zi, a venit comisia care făcea admiterea, alcătuită din profesorii Ciupe, Mikloşi, Kadar, Mohi şi Culcer, să vadă ce nivel de pregătire au candidaţii. Şi, parcă-l văd pe Ciupe care vine direct la mine şi mă întreabă: “Dumneata de unde vii?”. I-am spus că de la Iaşi şi m-a întrebat cu ce profesori am lucrat. Se vedea probabil că desenul meu nu era al unui novice. După ce a plecat, asistentul mi-a spus: “Măi moldovene, ţi-a pus Dumnezeu mîna în cap!”. În fine, a doua zi au început examenele; am făcut desenul, proba de culoare şi de compoziţie şi am aşteptat afişarea rezultatelor. Mă duc să mă uit pe liste şi văd numele unui alt coleg, Rusu Ion, care a reuşit la sculptură. Pe mine nu mă găsesc.

Mi-am zis: “Eu am încercat, mi-am făcut datoria!”. Apare însă o colegă şi-mi spune că, deşi ea nu a intrat, Iaşul nu s-a făcu de rîs. “Eşti unul dintre cei trei care au reuşit”, a adaugat ea cu lacrimi în ochi. Nu-mi venea să cred dar, cînd m-am uitat din nou, mi-am găsit numele pe listă. Atunci mi s-au muiat picioarele de emoţie. Am dat apoi probele teoretice, la limba română şi istoria artelor şi…m-am văzut student. După primii ani am ajuns în grupa lui Alexandru Mohi, un desenator şi un constructor viguros. De la el am învăţat că o clădire nu se începe de la acoperiş ci de la temelie şi, cum la noi temelia este desenul, am învăţat că un desen bun poate accepta şi o culoare mai proastă. Desenul însă se învaţă dar culoarea, dacă nu o simţi, nu mai ai ce face. După ce am terminat institutul, la repartiţie, am luat Suceava şi am ajuns din nou în Bucovina, de unde am plecat. Şi de atunci trag tare pe altarul artei sucevene.

“Trebuie să te naşti aici ca să simţi ce înseamnă Bucovina”

- Regretatul Ion Carp Fluerici, care v-a preţuit foarte mult, spunea, cu 15 ani în urmă, atunci cînd aţi împlinit 50 de ani, că sînteţi “cel mai bucovinean pictor”.

- Dacă aşa spunea el se poate să fie adevărat. În orice caz eu, din ceea ce am văzut, cu cine m-am întîlnit şi cu cine am vorbit, pot spune că acest spaţiu are ceva aparte şi cred că trebuie să te naşti aici ca să simţi ce înseamnă Bucovina. Aveam o colegă care spunea că face “peisaj de Bucovina” şi i-am zis că trebuie să se nască a doua oară aici ca să poată face aşa ceva. Nu că n-ar fi fost bun ceea ce picta dar nu simţea ce făcea. Undeva, acolo, în subconştientul nostru, este ceva care ne leagă de locurile natale. Dacă te uiţi în această expoziţie există şi cîteva lucrări-document, case şi monumente specifice. Spre exemplu, pînă acum, nu a apărut pe nici o simeză Biserica Adormirii Maicii Domnului din Ilişeşti, care este o biserică unicat, construită în pădure ca mănăstire iar pe urmă, în jurul ei, s-a dezvoltat satul, singura care are două turle. N-ai să mai găseşti în arhitectura din nordul Moldovei aşa o biserică. Deci eu încerc, pe lîngă sentimentul acesta care mă leagă de Bucovina, să las cîteva lucrări-document. Cine ştie, poate cei care vor urma, n-or s-o mai vadă aşa. Îţi mai spun ceva: vara aceasta, cînd am fost în tabără la Putna, am văzut o casă bătrînească în care mi-aş fi dorit să locuiesc. Astea sînt lucrurile care mă emoţionează pe mine.

“Pentru fiecare dintre noi, locul în care creştem devine sfînt”

- Dacă aţi adus în discuţie casa bucovineană, care apare frecvent în lucrările dumneavoastră, l-aş cita tot pe Fluerici care spunea despre “casa din vatra satului” că “semnifică - pentru Dumitru Rusu - pecetea şi emblema de suflet”.

- Absolut, pentru că omul se naşte într-o casă şi, pentru fiecare dintre noi, locul în care creştem devine sfînt. Dar, făcînd abstracţie de acest lucru, dacă observi, cam peste tot în lucrările mele, sînt porţi care nu se închid. Toate sînd deschise; este ceva specific spiritului nostru al românilor bucovineni. Sîntem oameni cu sufletul deschis, primitori. Comparînd cu zona Ardealului unde casele au ziduri înalte, porţi ferecate, în Bucovina porţile sînt deschise iar ceva mai încolo, trecînd Siretul în zona regatului, n-ai să vezi cîte-odată nici garduri. Ardelenii se miră cînd vin aici şi spun că-i aşa “o vraişte”…Dar la noi era specific spiritul de încredere care acum, fie vorba între noi, a cam început să dispară. Odată cu “europenizarea” am ajuns şi noi la dictonul “homo homini lupus” însă eu, cît voi mai putea pune mîna pe pensulă, vreau să demonstrez că omul e totuşi om, nu e maşină şi nici calculator. Se face artă pe calculator? Asta-i egal cu zero! Nu trece prin simţuri. Arta trebuie simţită. Calculatorul, pe care tot omul îl programează, lucrează mecanic, nu are inimă, nu are suflet, nu are nimic omenesc.

- Omul este totuşi cel care alege, cu sufletul lui, una din variantele pe care o propune calculatorul.

- Alege, într-adevăr, dar alege ceva “rece”, făcut cu precizie matematică. Pe om îl simţi, cînd dai mîna cu el vezi cum te strînge şi îţi dai seama ce fel de om este. Calculaturul e rece, lipsit de suflet, nu simte nimic.

“Dacă văd că omul are bunăvoinţă, şi simt că face ceva din plăcere, sînt trup şi suflet alături de el”

- Sînteţi de-atîţia ani dascăl într-ale picturii, îi îndrumaţi pe cei care vor să devină artişti. Cum se face “rodirea lucrului” cu cei pe care-i pregătiţi?

- Într-adevăr sînt multe generaţii care-au trecut prin mîna mea la Şcoala de Artă din Suceava. Trebuie să spun că avem de-a face cu o compoziţie eterogenă; vin de la copii de şcoală pînă la doctori şi ingineri care au acest hobby care le aduce satisfacţie. Într-un fel discuţi cu unii, într-alt fel discuţi cu alţii, dar ceea ce e mai important este să le inspiri încrederea că pot face ceva. Chiar unii complet nepregătiţi, c-am avut şi cazuri din astea, au ajuns pînă la urmă, nu să facă artă dar să înţeleagă fenomenul, să ştie ce este un lucru frumos, să deosebească kitsch-ul de arta adevărată. Am pus accent şi pe exemplul personal, un lucru care ţine de pedagogie. Dacă elevul a avut încredere şi a venit la clasă atunci să aibă ce vedea şi ce învăţa, să fie pentru el un imbold.

- Aţi spus cîndva, la expoziţia unor foşti elevi de-ai dumneavoastră, că atunci “cînd vezi că aluatul este bun e păcat să nu-l frămînţi mai departe”.

- Eu sînt de principiul că dacă văd că omul are bunăvoinţă, şi simt că face ceva din plăcere, sînt trup şi suflet alături de el. Toţi elevii sînt ca şi copiii mei; noi nu discutăm ca de la pedagog la elev ci, odată venit în şcoală, îl consider un coleg mai neexperimentat căruia eu pot să-i ofer ceva. Cît despre satisfacţie, pot să-ţi spun că pecuniară nu există şi, sub nici o formă, n-o să vină din artă. Fac aici o paranteză: a venit cineva la mine să-i fac o lucrare, cu un subiect şi o dimensiune anume. I-am spus însă că eu nu lucrez la comandă; pot să fac doar ceea ce simt eu nu ceea ce simt alţii. Dacă vrea pictură la comandă să se ducă în piaţă fiindcă este unul cu o maşină pe care scrie: “Executăm picturi la comandă” şi are şi un subtitlu “Executăm tablouri... pictate”. Revenind la ceea ce vorbeam, voi spune că satisfacţia mea este de natură sufletească.

“Vreau, şi ţin neapărat, să cunoască şi alţii Bucovina şi s-o simtă măcar aşa cum o simt eu, dacă nu chiar mai mult”

- Pentru că, iată, aniversaţi acum 65 de ani, şi aparţineţi Zodiei Scorpionului, trebuie să vă spun că sînt unii care s-ar fi aşteptat să fiţi mai tumultuos, mai provocator, mai efervescent. Criticul de artă Gheorghe Macarie spunea despre dumneavoastră, la cea de-a XXIII-a ediţie a “Voroneţianei” din toamna anului 2001, că sînteţi “imperturbabil de calm” şi preferaţi să rămîneţi “mereu acelaşi” cantonîndu-vă într-un repertoriu tematic şi un vocabular artistic tradiţional”.

- Acuma, în ceea ce priveşte tematica, recunosc că sînt un încăpăţînat. Vreau, şi ţin neapărat, să cunoască şi alţii Bucovina şi s-o simtă măcar aşa cum o simt eu, dacă nu chiar mai mult. Cît despre Scorpion acesta înţeapă numai dacă-l necăjeşti. Atîta timp cît sînt lăsat în pace nu am nimic cu nimeni dar, dacă m-ai călcat pe bătătură, răspunsul vine prompt. În general însă, în relaţiile cu ceilalţi, prefer, chiar dacă cineva mă supără, să adun în mine. Cîteodată mă descarc şi eu dar nu am rîcă, nu ţin pică pe nimeni, însă nu uit. Probabil că ăsta-i Scorpionul din mine în rest îmi văd de-ale mele şi să dea Domnul să reuşesc în ceea ce-mi propun fiindcă nu citesc eu prea mult zodiile.

- Dac-ar fi să le daţi un sfat celor care vor să păşească pe calea picturii ce le-aţi spune?

- De obicei nu dau sfaturi pentru că a da sfaturi înseamnă că te crezi înţelept ori eu, slavă Domnului, sînt bucuros să mă pot înţelege pe mine. Dar, dacă sînt unii care vor să calce pe drumul acesta, le spun să încerce, să persevereze deşi este extraordinar de greu pentru că toată viaţa vor trebui să înveţe. În artă nu există o limită la care să ajungi şi să te linişteşti. Plafonări există, pentru că, dacă nu trăieşti în mijlocul lumii, te plafonezi dar dacă cineva simte că are ceva de spus în relaţia cu ceilalţi şi în relaţia cu natura, atunci e bine să încerce!

Tiberiu COSOVAN

Monitorul de Suceava - Nr. 264 (2418) - Marti 11 Noiembrie 2003